Chiar şi noi?

Am zis noi, când doream să zic tu. Şi revin, zic tu pentru că de-acum eşti tu. Când nu suntem noi, eşti doar tu. Nu eu, ci tu. Pentru că fără tine, nu suntem noi, nici măcar eu. Şi-n toate frazele astea, înşirate anevoios, e ceva. Ceva, care bate, aproape fără viaţă, dar bate. Şi noi, fără tine, suntem tu. Şi noi, cu tine, suntem noi. În seri reci, în zile calde, în dimineţi nebune.

Ce-o fi nebunia asta care bate? Nu ştiu, dar de ceva timp mă înţeapă un ac, fix în mijlocul inimii. Ce-o fi, oare? Răspunsul e undeva, pe-o foaie, arsă. De ce să păstrez foaia, când pot să te păstrez, atunci când nu suntem noi?

Noi, un plural, de persoana I, gramatical vorbind. Sentimental, n-am idee. Doar, ceva care-ţi mai dă aripi, când eşti la 10 metri înălţime - urăsc înălţimea (e chestia cu esenţele tari, de, nu m-a ajutat natura). Ţi-e frică să zbori? Dacă nu se deschid aripile? Recunosc: mi-e frică să zbor, când sunt fără noi. Dar mi-e mai frică să zbor cu noi. Căci m-aş îmbăta. Ora târzie e de vină. Încă un pahar, te rog. Pe tine, nu pe noi.

Noi, mai târziu...