Oamenii-s actori, viața-i un decor într-o mare poveste!

Actor pe scenă, actor în pieţe şi pe bănci de lemn.

Îţi porţi paşii sub cerul liber şi al tău îndemn

C-un suflet rece şi cu măşti de gheaţă

Al tău chip aspru îl am acum în faţă.

Să-l mângâi, să-l lovesc sau să-l imit?

Văd mâini ce joacă un rol la infinit...

În spatele cortinei ţi-ascunzi sufletul gol,

Acolo unde soarele topeşte nordul pol.

Lasă din pieptul tare să cadă cruste moi

Şi vântul să-ţi apese pe umerii cei goi.

O inimă pustie, ascunsă pe sub oase,

Ce-aşteaptă soarta-n două s-o rupă şi s-o coase.

 

Chiar şi noi?

Am zis noi, când doream să zic tu. Şi revin, zic tu pentru că de-acum eşti tu. Când nu suntem noi, eşti doar tu. Nu eu, ci tu. Pentru că fără tine, nu suntem noi, nici măcar eu. Şi-n toate frazele astea, înşirate anevoios, e ceva. Ceva, care bate, aproape fără viaţă, dar bate. Şi noi, fără tine, suntem tu. Şi noi, cu tine, suntem noi. În seri reci, în zile calde, în dimineţi nebune.

Ce-o fi nebunia asta care bate? Nu ştiu, dar de ceva timp mă înţeapă un ac, fix în mijlocul inimii. Ce-o fi, oare? Răspunsul e undeva, pe-o foaie, arsă. De ce să păstrez foaia, când pot să te păstrez, atunci când nu suntem noi?

Noi, un plural, de persoana I, gramatical vorbind. Sentimental, n-am idee. Doar, ceva care-ţi mai dă aripi, când eşti la 10 metri înălţime - urăsc înălţimea (e chestia cu esenţele tari, de, nu m-a ajutat natura). Ţi-e frică să zbori? Dacă nu se deschid aripile? Recunosc: mi-e frică să zbor, când sunt fără noi. Dar mi-e mai frică să zbor cu noi. Căci m-aş îmbăta. Ora târzie e de vină. Încă un pahar, te rog. Pe tine, nu pe noi.

Noi, mai târziu...