Am început de ceva vreme să te caut în privirile fiecărei persoane ce-mi taie calea. Încerc să te descopăr murdărindu-mi palmele ce rătăcesc haotic pe feţe ce nu-mi trezesc măcar un miligram de fior. Mi-am lăsat buzele să alerge prin vântul ăsta nemernic, dar nu te găsesc.
Mă ascund în fiecare trup ce-mi lasă falsa senzaţie că ai
fi tu, dar am obosit. Odată cu timpul, odată cu trupul. Închid ochii
şi-ţi văd zâmbetul creionat pe o umbră. Încerc în van să-ţi desluşesc
ochii, dar e mult prea întuneric. Ai început să semeni cu mine şi asta
mă doare cel mai tare, căci m-aş blestema dacă aş şti cu adevărat că şi
sufletul tău e un păgân, ca şi al meu. Ţi-aş cere să mă părăseşti căci
lângă mine te-ai plafona, dar nici de lucrul ăsta nu sunt sigur.
Uneori mă trezesc cu cer senin în frunte şi mă privesc 3 minute în oglinda. De cele mai multe ori mă trezesc întunecat şi plină de ceaţă. Mâna-mi umblă teleghidată prin aşternuturi. Te caut şi strâng cu putere perna din care mă zbat să-ţi adun mirosul din visele noastre pe care tâmpla mea le-a lăsat acolo. Dar tu n-ai fost aici, nu eşti şi poate nu vei fi niciodată.
Nu vreau să mă consideri jalnic sau cel puţin o persoana care din lipsă de ocupaţie se agaţă de câte-un nou sentiment ce-i frământă sufletul. Nu, nu sunt încă, niciuna dintre aceste două. Nu mai sunt nici măcar un copil drăgălaş plin de vise şi speranţe.
Cum se numeşte un om care nu mai poate plânge?
Mă frământ aiurea. Stau şi-mi pun 1000 de întrebări la care nu primesc niciun răspuns ci doar alte 1000 de întrebări.
Mă grăbesc. Arde-mi sufletul şi aruncă-l pe mare.
Ps: "Mă poţi învia oricând, chiar dacă n-am murit!" Paul Aretzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu