Ce nu te omoară, te lasă plin de cicatrici…

Pereţii camerei suspină a singurătate. Îmbrăcaţi în alb, pătaţi cu fum, şoptesc poveşti de mult uitate.
Şi mă transform. 
Oricât de puternici am fi… avem momente când cădem. Toţi. Şi cu cât suntem mai puternici, cu atât mai mari sunt şansele să cădem mai rău.

Ştiu, sunt momente când simţi că chiar dacă stai în picioare, tu de fapt eşti jos. Cât de jos se poate. Ai momente când la 18, 19 ani… te simţi ca la 40,50 de ani. Când simţi că ţi-ai trăit viaţa mai mult decât trebuia. Eu îi înţeleg pe cei care spun că se simt bătrâni deşi au doar 20 de ani. Chiar dacă pielea ţi-e fină şi eşti sănătos tun, sufletul tău să fie atât de îmbătrânit şi plin de zbârcituri încât dacă mai suflă o dată, cedează. Să te simţi atât de trecut prin viaţă, încât să nu mai fii surprins când auzi o noutate. Totul să ţi se pară sec şi vechi.
Şi asta de ce? Pentru că eu, da eu, mi-am dat an cu an din sufletul meu. Am dat câte puţin din viaţa mea celor în nevoie. Am crezut că sunt puternic. Că eu pot rezista fără ca cineva să mă ajute. Fără ca să mă reîncarc cu noi rezerve pentru viaţă. Dar acum… mi s-a terminat oxigenul.

Pentru că în oraşul ăsta în care am lenevit mai bine de un an e prea mult gri şi mă sufoc de atâta linişte...
Pentru că m-am săturat de rutină şi de acelaşi miros îmbâcsit...
Pentru că vreau să-mi limpezesc gândurile...
Pentru că mi-e dor să visez sub cerul liber, învelită în pătura groasă de stele...
Pentru că am promis unui suflet drag că vom merge acolo...

Pentru că e timpul să-mi acord câteva zile numai mie...
Pentru că merit... şi pentru că simt nevoia de a mă reîncărca......m-am decis să iau o pauză.

Eu, o geantă, câteva gări...un suflet bun şi multă linişte!
Nu internet, nu haos... frământări zero!
Motive... pentru că e timpul să respir!

Pentru că trebuie să mai pun şi punct...