De ce scriu?

La această întrebare ar urma un ,,Pentru că..." patetic.

A scrie e un simplu procedeu, dacă nu luăm în seamă faptul că și cuvintele au aripi și pot părăsi temnița în care au fost încătușate de gânduri. Scriu când simt că într-adevăr savurez din nectarul vieții, din libertatea ce se strecoară ca o pulbere pe firescul existenței. Deseori scriu când privesc spre lume și mă inundă lacrimile, văzându-mă în ea pe mine. A vedea abisul fără a ști cum să-l ocolești, a cunoaște calea spre fericire, neândrăznind a o alege este o verificare riguroasă pentru fiecare. Înșir cuvintele intuitiv, conducându-mă, parcă, de puterea unor forțe irezistibile, venite din adâncurile subconștientului, dar trecute prin suflet…

În opinia mea, scrisul influenţează mentalităţi. Uneori deschide uşi, drept exemplu fiind numeroasele cereri pentru mărirea salariilor. Depinde de cel ce o scrie şi de zgârcenia şefului. Scriu, conştient că literele alfabetului, odată înşirate pe hârtie nu-i vor lăsa pe oameni indiferenţi. Scriu, cu aceeaşi doză de cinism, ce-i drept, uneori dusă la extrem. Scriu, în încercarea de a pune un suflet confuz pe tavă, sperând ca cineva să-l găsească, în aceeaşi manieră debusolantă.

Scriu, convins că cineva poate să înţeleagă un rând, fără dicţionar lângă el. Dovada concludentă ar fi să scriu ca manifest faţă de imposibilitatea comprehensiunii umane a eului creator, dualitatea definitorie în actul involuţiei şi totodată faţă de necizelarea şi rebeliunea prostească a unora. Este exemplul concret al dedublării artistului, în speranţa că aceste fraze, înşirate anevoios vor uimi cititorul.

 Am fost mereu condus de gândul că concepțiile mele despre viață sunt unele obișnuite, iar viziunea – ordinară, căci relatez ce văd, fără a pătrunde în esența fiecărei imagini pentru a desprinde o mică scânteie ce poate crea o altă imagine; de aceea n-am încercat să le însuflețesc, să le descătușez, ci, dimpotrivă, le-am omorât în suflet. Unele au rămas, dar n-au văzut lumina tiparului, fiind veșnic încătușate în haina lor sumbră.

Sunt conştient de setea noastră de cunoaştere, care s-a domolit în timp. Dar rolul fiecărui scriitor în societatea este de a-l lăsa pe cititor să-i ,,guste" creaţia, pentru ca cel din urma să ceară mai mult. Iar pofta pentru scris şi citit se dezvoltă pe parcurs. Şi da, dacă aş putea să înlocuiesc versurile lui Labiş: ,,Mănânc şi plâng. Mănânc!" le-aş relua astfel: ,,Mănânc şi scriu. Mănânc!". Asta înseamnă pasiunea de a scrie: să-ţi ,,mănânci" a treia parte din suflet şi măcar un gram de neuroni pentru a apropia cititorul de creaţie.  

Când vezi că se ignoră orice posibilitate de a schimba ceva spre bine – o dăinuire nepăsătoare, te simți responsabil să intervii, de parcă ai fi împuternicit de o forță supremă. Și te simți dezamăgit, când ești respins. Dar nu se întristează cel care știe că drumul său nu s-a încheiat și că în viață vor urma încă multe răscruci și multe porți închise. Uneori, chiar și pe vreme de furtună apar razele soarelui.

Şi nu, nu-mi doresc ca tu, cititorule să-mi alergi creaţia pentru a o înţelege. Scrisul meu e ca un vin vechi, lăsat ţie. Trebuie mai întâi să-l torni în pahar - minte, pentru a-ţi îmbăta simţurile - suflet. Tăcerea este o crimă, tăcerea celuia care are ceva de spus te asurzește.