Numele meu este Nimeni!

Numele meu este Nimeni. M-am născut ca orice muritor, aici pe Pământ...dintr-un pântece cald unde nici grijile şi nici frustrările nu există. Dar am fost blestemat să vin pe lume într-o zi de luni, când soarele, sufocat de îmbrăţişarea dură a norilor... se străduia să respire...în zadar. Şi ploaia a îndrăznit să cadă, să cureţe şoselele obosite de atât praf şi de atât de mulţi paşi a căror urmă o simt parcă şi acum. Mi s-a spus că n-am scos un sunet... că m-am născut în linişte, dintr-o femeie tristă şi-un bărbat nervos. Dar nu contează, căci nu vă pasă...

Nimănui nu-i pasă de ce simt sau de cuvintele pe care le scriu. Nimănui nu-i pasă dacă în clipa asta aş vrea să mor pentru că nu găsesc niciun motiv care să mă facă să vreau să trăiesc. Nimănui nu-i pasă dacă plâng sau dacă se întâmplă să fiu fericit. Mie de ce mi-ar păsa? De ce mi-ar păsa să ştiu că nici lor nu le pasă? Nimănui nu-i pasă.

Poate că sunt oameni cu adevărat trişti în lume, poate că sunt griji mult mai apăsătoare decât banala inima... poate! Dar de unde ştiu ei că sufletul meu nu e la fel de amărât precum al celor care n-au un dram de pâine... De ce mă judecă? Ce vină am că m-am născut şi simt că nu exist? Ce vină am eu că sunt trist? ...Cu ce greşesc dacă-mi exprim liber gândurile? Parcă nu vă păsa...
N-am să mai încerc să mă schimb... nu am de ce! Schimbarea nu-mi va aduce ce-mi doresc... şi ciudat...nici nu cer prea mult!

Acum simt cum ard în mine 1000 de gânduri cu 1000 de feţe şi mă prefac că nu aud. Închid ochii, dar le vad! Sunt acolo şi mă chinuie, nu-mi dau voie să respir.
S-au transformat în 1000 de imagini cu 1000 de forme. Mă prefac că nu le văd...şi zbier! Le aud şi simt cum haosul din mine macină...şi gânduri şi simţuri...

Dar nu vă pasă... ţie nu-ţi pasă!