Indiferenţa este esenţa inumanului!

Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem job-uri, probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copiii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă.

Trăim într-o lume prea mică şi prea fadă, cu personaje puţine. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm... şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ne flexăm zilnic muşchiul indiferenţei şi aşteptăm nepăsători şi totuşi lipsiţi de răbdare momentul în care ne va fi mai bine. Respirăm şi răspândim ignoranţă, dar aşteptăm de la ceilalţi atenţie şi interes...

...Prea mult egoism... 
Nu mai suntem atenţi la ce facem şi la ce rostim. Cuvintele au devenit valuri de ceaţă care pier o dată cu noaptea. Ne comportăm precum roboţii, acele mecanisme prost create. Pentru noi, nu finalitatea actelor e importantă şi necesară, ci momentul prezent, care nu oferă decât o imagine iluzorie a "ceva" ce într-un final se dovedeşte a fi un lucru egoist, un păcat de care nu ne mai putem lepăda.
Cuvintele dau năvală precum cascadele de munte. Sunt reci şi tăioase. Lasă un gust, un iz şi-o amintire care îngheaţă orice zâmbet şi privire...egoism...

Azi, cuvintele nu mai au acea sevă mieroasă, acel gust de dulce surâs al unei copile pure şi lipsită de orice gri. Azi au devenit apăsătoare şi tendenţioase... credem că ne-am maturizat. Complicăm lucrurile fără să ne dăm seama şi tot ce reuşim să facem e să îngreunăm propria ascensiune în rândul "celor mari".

În zadar ne străduim să exprimăm idei şi sentimente care...pentru majoritate nu sunt decât banalităţi. Nu avem timp să regretăm şi totuşi o facem. Nu avem timp să privim înapoi şi totuşi trăim în trecut, ne hrănim cu amintiri şi ecouri... ne pătăm sufletul şi îmbătrânim...
Suntem mici printre cei care se cred mari...suntem slabi printre cei care se văd puternici! Suntem doar o mână de nisip presărat cu grijă pe scena vieţii...
 
Da, indiferenţa e o formă eficientă de autoapărare în faţa agresiunilor şi uneori e pe deplin justificată. Însă, practicată prea des amorţeşte simţurile şi ucide sentimentele. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce ? Pentru o viaţă gri şi simplă... mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense ? Oare se merită ? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi? 

Te întreb doar atât: De ce fel de oameni crezi că au nevoie ceilalţi ? Indiferenţi sau pasionaţi ? Oameni care aşteaptă sau oameni care se implică ?