Ăştia suntem noi!

Soarele se ascunde uşor printre nori. Cerul albastru-roşiatic veghează asupra unei lumi care e prea ocupată ca să-l mai observe. Oameni de toate felurile aleargă grăbiţi pe stradă. Serviete, sacoşe, copii, poşete, toate sunt la un loc ca într-un haos organizat. În colţ, un bătrân stă pe cimentul rece şi-şi cântă serenada zilelor care i-au mai rămas. Un copil ronţăie dintr-un covrig uscat. O mamă îşi adună poalele fustei pe care încearcă să o ia vântul în zadar. 

O mulţime de suflete, o mulţime de trupuri şi o mulţime de dorinţe se amestecă în oraşul mult prea aglomerat. Toţi se zbat ca o vrăbioară prinsă în colivii. Tind spre ceva mai bun. Ceva mai bun decât două maşini, mai bun decât o casă mare, mai bun decât copii sănătoşi şi mai bun decât propria viaţă. Tind spre ceva. Nici ei nu ştiu spre ce. Sunt ca o masă mare de populaţie care merg înainte fără să ştie încotro se îndreaptă. În aer pluteşte miros de peşte prăjit, ceapă călită şi de corpuri năclăite în sudoarea serii ce se apropie. Printre toate aromele, se resimte şi un miros de parfum ieftin de bazar.

Mai trece o oră şi trăim tot mai mult singuri într-un întuneric şi un haos pe care ni l-am clădit singuri. Ce şanse ar fi să ieşim din această stare de reverie? Savurăm totul în jumătăţi de măsură, ne scăldăm în zoaiele celui de lângă noi şi trăim la minut. Acceptăm totul doar că aşa este dat sau pentru că toţi o fac, fără să avem puterea de caracter de a ne ridica în picioare şi a stopa mizeria în care ne complacem. Sau poate nu suntem suficienţi de înţelepţi pentru a o face. Pentru a riposta. Asimilăm cu nesaţ tot ce e murdar, ce e negru, ce e perfid şi pervers, fără a percepe curatul, albul, inocenţa. Nu mai credem nici măcar că există un Dumnezeu şi, dacă totuşi credem că există, suntem destul de ignoranţi încât să negăm.

Şi oare asta înseamnă că trăim în adevăratul sens al cuvântului? Să fim o asociere de elemente, o asociere de corpuri care iau conformitatea ca pe un necesar? Mergem pe stradă mecanic, dăm cu piciorul în propriile mizerii şi înghiţim în sec când mai vedem câte unul care îndrăzneşte să se ridice şi să lupte contra curentului. Contra majorităţii. Privim cu jind sau privim ironic, trecem mai departe nerămânând impresionaţi nici măcar de un nou răsărit de soare. Propria umbră a devenit cel mai bun prieten, iar oboseala este nedisimulată, starea cea mai des întâlnită la noi. Dar… ăştia suntem noi! Încătuşaţi cu propria nepăsare! Prea fricoşi să trecem dincolo de barierele impuse de o lume mult prea oarbă.