Când nu eşti tu!

Tu, pus faţă în faţă cu propriile greşeli. Faţă în faţă cu propriile reuşite. Tu, dincolo de tine. Ancorat în societate. Temător, răbdător, iubitor. Aşa cum doar tu te poţi cunoaşte. Şi eu te cunosc; ştiu în compania cui îţi place să stai, ce locuri frecventezi, ce dorinţe ai. Însă, toate pseudo-temerile şi dorinţele neverosimile obişnuieşti să le expui lor; cei ce ţi-au devenit peste noapte eroi. Lor te confesezi, fără a realiza că universul ce le aparţine este unul limitat. Ei se limitează la remuneraţie,  ascensiune profesională şi împlinirea dionisiacă.

Tot ceea ce urăşti cel mai mult, ai ajuns să iubeşti doar pentru a fi iubit de o şleahtă pospolită. Ţi-e teamă de respingere, de o renegare a propriilor valori, pe care eşti nevoit să le ascunzi, doar pentru a le face pe plac. În fond, nu reuşeşti decât să-ţi inhibi personalitatea, în încercarea zadarnică de a câştiga un loc într-o societate plină de agramaţi şi agramate. Un loc în societatea plină de dudui inteligente, care ar face tot posibilul să îţi potolească setea dionisiacă şi să-ţi arate ce eşti de fapt: un efemer. 

O singură persoană te ştie exact aşa cum eşti. Şi laşi doar un gram din toată frumuseţea ta sufletească să fie descoperit. Tu ai balanţa, dar ei îţi aduc efemerul pe un taler, iar o persoană îţi aduce absolutul. Cu toate astea, preferi să rămâi în mediocritate. De teamă. Ţi-e teamă că persoana aia te-ar putea accepta aşa cum eşti. Că în faţa ei nu trebuie să-ţi dezbraci trupul, ci sufletul. Ea ar fi singura care te-ar înţelege. Te-aş înţelge. Încearcă doar...

-Îţi aminteşti ziua aia? N-aveai chef de ceva anume...

-Da, dar nu-mi explic de ce!?

-Afară era soare; tu vedeai doar un nor avid de iubire. Unul fără consolare. Pentru că te regăseai în el. Ca-n fiecare zi în care şi tu erai avid de iubire. Nu de bani, nu de faimă, ci de un simplu te iubesc, rostit de el,ea,ei. Zi în care viaţa părea atât de mizerabilă, atât de greu de înţeles. Habar n-aveai ce cauţi prin ea şi de ce te tot caută ea pe tine. Rătăceai, cu scopul de a te regăsi, însă fără reuşită. Beai, fumai, vorbeai ore întregi cu prietenii, totul pentru a ieşi din universul anost. 

-Ştiu. Tot nu găseam ceva care să mă mulţumească. 

-Ştiu. Mâncai, fără să-ţi hrăneşti sufletul, beai, fără să-i astâmperi setea, vorbeai, fără să laşi un gram de înţelepciune celorlalţi.

-Viaţa nu e atât de uşoară...

-Dar e atât frumoasă. Trebuie doar să laşi soarele din viaţa  ta să iasă la iveală printre nori. Numai aşa poţi să-i vezi sensul.