Frica de sentimente!

Am ajuns să ne temem de sentimente. Involuntar sau voluntar, le blocăm şi continuăm să mergem prin viaţă ca şi cum nimic nu ne tulbură. Nu ne tulbură faptul că un copil moare de foame, nu ne tulbură eşecul nostru, nu ne tulbură mizeria, ura, invidia, bârfa. Credem că suntem puternici, că deţinem controlul asupra vieţii noastre. Ne mândrim cu faptul că suntem ”tari”, aproape inumani. Ne temem să permitem inimii să mai simtă lucruri mari, puternice. Stăm ca nişte lupi care îşi pândeşte prada. Astăzi nu mai e la modă omul care trăieşte amalgam de sentimente, care e sensibil la ce e în jurul lui. Nu, la modă e omul care-şi blochează sentimentele, care nu are emoţii şi trăieşte pentru el însuşi. Un egocentric.

Nu. NU! Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-mi iubesc deliberat semenii fără să mă gândesc la eventualele consecinţe şi la viitoarele suferinţe. Vreau să iubesc fără ca inima să-mi fie tot timpul în alertă, ştiind că în următorul moment s-ar putea să fie ciopârţită. Ce curaj mai mare poate fi decât să fii în stare să-ţi asumi sentimentele şi trăirile?