Încă o zi alături de ea şi simţi că-ţi trece prin pori. Parfumul ăla
stupid, cu nuanţe florale, ţi-a rămas pe cămaşă. La început, te-ai
prefăcut că nu-ţi place, cum că-i prea feminin pentru gusturile tale
ş-apoi ai ajuns să-l adori. Cauţi tot felul de pretexte să o vezi, să o
revezi, deşi în mintea ta scenariul e gata de ceva vreme: tu şi ea, în
rolurile principale, recuzita (însumând câţiva trandafiri care-i vor
aduce zâmbetul pe buze în fiecare zi), locaţia (oriunde în lumea asta),
dar fără personaje secundare. Cortina se va ridica, dezvăluindu-i întâi
botul lustruit al pantofilor, va urca tot mai mult, până îi va ajunge la
mijlocul încins cu o curea subţire, iar la final, în aplauzele tale, i
se vor dezvălui şi trăsăturile angelice. Fizionomia tipic feminină, cu
ceva aparte: ochi expresivi, spre un verde crud, sprâncene conturate,
buze trasate-n forme pline, obraji parcă sculptaţi de Brâncuşi; tu,
frumoasă pe de-a întregul.
Sala tace. Nu e nimeni în ea, însă noi vedem
lumea. S-au ridicat toţi spectatorii în picioare şi te aplaudă. Nu la
fel de intens ca mine. Ei te văd aşa cum nu eşti: actriţă. Te văd în
rolul de pe scenă, nu într-un rol al vieţii. Eu văd omul. Dincolo de
cortină, te văd, îţi văd sufletul. Mă plimb prin el şi n-aş mai pleca
niciodată de acolo. E un drum în doi. Pe scena noastră, se trăieşte la
intensitate maximă. Eu, de undeva din colţ, te mai privesc puţin.
Aplaud. Tot mai intens.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu