miercuri, 13 martie 2013

La vie en rose!

Încă o zi alături de ea şi simţi că-ţi trece prin pori. Parfumul ăla stupid, cu nuanţe florale, ţi-a rămas pe cămaşă. La început, te-ai prefăcut că nu-ţi place, cum că-i prea feminin pentru gusturile tale ş-apoi ai ajuns să-l adori. Cauţi tot felul de pretexte să o vezi, să o revezi, deşi în mintea ta scenariul e gata de ceva vreme: tu şi ea, în rolurile principale, recuzita (însumând câţiva trandafiri care-i vor aduce zâmbetul pe buze în fiecare zi), locaţia (oriunde în lumea asta), dar fără personaje secundare. Cortina se va ridica, dezvăluindu-i întâi botul lustruit al pantofilor, va urca tot mai mult, până îi va ajunge la mijlocul încins cu o curea subţire, iar la final, în aplauzele tale, i se vor dezvălui şi trăsăturile angelice. Fizionomia tipic feminină, cu ceva aparte: ochi expresivi, spre un verde crud, sprâncene conturate, buze trasate-n forme pline, obraji parcă sculptaţi de Brâncuşi; tu, frumoasă pe de-a întregul.
Sala tace. Nu e nimeni în ea, însă noi vedem lumea. S-au ridicat toţi spectatorii în picioare şi te aplaudă. Nu la fel de intens ca mine. Ei te văd aşa cum nu eşti: actriţă. Te văd în rolul de pe scenă, nu într-un rol al vieţii. Eu văd omul. Dincolo de cortină, te văd, îţi văd sufletul. Mă plimb prin el şi n-aş mai pleca niciodată de acolo. E un drum în doi. Pe scena noastră, se trăieşte la intensitate maximă. Eu, de undeva din colţ, te mai privesc puţin. Aplaud. Tot mai intens.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu